Ion cel singur – de Ionel Teodoreanu
“Eram în mine ca o ploaie-n noapte fără lună,
Peste cimitire.
Deodată, parcă prin picurul ulucelor de toamnă,
O vioaie mână mi-a bătut în uşă până-n inimă.
Cu tâmplele în flăcări şi în aripi am deschis.
Dar nimeni.
O castană scuturată-n prag,
Cu ochi roşcat la pândă printre genele ţepoase.
Am căzut cu fruntea-n plame
Peste crucile din mine.
Negru, timpul a-nceput din nou, cu neguri, pâcle, moine,
Când deodată a sunat fereastra dulcelui obraz din amintire
Cine a dat bună-vestire?
Şi cu lampa şi cu inima, am luminat
Luciul de sticlă rece: ochi de peşte mort.
Şi iară-iară nimeni,
Decât slabul deget lung şi ostenit, deget de apă din halatul de spital al toamnei.
M-am surpat,
Bătut de grindina ceasornicelor şi timpanelor
Iară şi iară,
Până când, intr-un pustiu de timp, târziu,
Cu-auzul năzdrăvan al celor mici
Spre cling de sănii, zbor de zmee, scoici cu tânguiri de violine în tăcerea lor
Şi goarne de cocoare,
Am sperat că a învins şi râde purpuriu în sobă
Un octombrie în must, în miere şi în soare galben.
Am fugit ca săgetat la gura sobei
Ş-am deschis-o cu zmunceala deznădejdii,
Căutând fierbintele obraz de aur orbitor.
Dar nici acolo nimenea – nimic.
Atâta doar, mormane de cenuşă
Şi întunecime găunoasa ca-n orbitele de craniu dezgropat.
M-am năruit şi mai adând în groapa mucegaielor.
Şi timpul a trecut, oprit asupră-mi, apăsându-mă,
Învineţind ciuperci pe fruntea visului.
Când iară, printr-o fluturare de perdele ale amintirii,
Ca în briza mării,
S-a dezvaluit fereastra dinspre mine,
Strania oglindă
Şi în ea am căutat o ultimă speranţă de-nsoţire.
Poate că …
O! Spaimă galbenă! Strigoi la pândă!
Tu îmi eşti părechea hărăzită? Tu, toiagul drumului de piatră?
Du-te, stimă!
Eu te lepăd, lume vitregă.
Mă lepăd şi pe mine in aceeaşi groapă.
De-ajuns.
Zic tuturora: la o parte!
- Taci, mi-am spus, cu degetul pe buze,
Căci din depărtările creştine de icoană
Cerul poate ca se-nduplecă destăinuind solia unui pas.
Copil, am aşteptat, privind prin semnul crucii,
Dar nu era decât ghiocul negru peste lancea sfântului.
De-ajuns!
Zic lumii, din Apocalipsul meu:
Aştept.
Voi sângera vecii
Până atuncea când o mână pogorâtă dinspre raza bolţii
Va cuprinde fruntea
Răcorindu-mi-o cu alt îngheţ
Şi-mi va închide ochii
Odihnindu-mi-i cu noapte.
Dumnezeu?
Oh! Nu!
Ci milostiva moarte.
Robul ei va fi atunci
Ion-cel-singur
Dus în nefiinţa lui
Ion-tot-singur,
Moartea mea.”
