Goldlicht und schwarze Erde – Bildband – Ioana Luca

 

 

 

 

 

 

 

Die Malerei von Ioana Luca gewährt einen erfrischend lebendigen Einblick in die neuere zeitgenössische Kunst Rumäniens. Mal in Rumänien, mal in Deutschland arbeitend und lebend, verleugnet sie ihre kulturellen Wurzeln nicht und erweitert ihr freies Werk ausdruckssicher. Die Welt der Ioana Luca ist voller Chiffren und Verweise, sie ist still, poetisch und eindringlich. Gold ist ein bedeutendes Element der meisten ihrer Ölarbeiten; die sehr eigenen Papierarbeiten unterstreichen ihre künstlerische Persönlichkeit.

http://www.amazon.de/Goldlicht-schwarze-Erde-Ioana-Luca/dp/3868584463/ref=sr_1_2?ie=UTF8&qid=1312648006&sr=8-2

„Die Akademie ist mein Garten“, Roman – Ioana Luca

Als die junge Malerin Ida ihr Studium an der Kunstakademie beendet, hat sie nicht nur ihre Eltern verloren, sondern auch ihren Professor, der an einer unheilbaren Krankheit stirbt. Gemeinsam mit Yumiko, ihrer besten Freundin, überlegt sie, wie ihr Leben weitergehen kann, da lernt sie einen älteren Mann kennen, der sie in einige Verwirrung stürzt.

http://www.amazon.de/Die-Akademie-ist-mein-Garten/dp/3842341245/ref=sr_1_1?ie=UTF8&qid=1312648006&sr=8-1

 

Primăvara – de Ionel Teodoreanu

Primăvara

© 2008 Ioana Luca

Uneori copiii se deşteaptă
Gâlgâind de râsetele somnului,
Cu această glăsuire-zurgălaie începându-şi dimineaţa
Şi crengile ferestrei descântate iar de primăvară
(Alţi copii, intr-altfel)
Albe de o noapte numai înspre fragul copt,
Ca şi obrazul tău
Când îmi răsare descuindu-mi inima si luminându-mi-o.
Răsunetele dimineţii de argint în vrăbii şi azur în rândunele
Clocoteau în soarele albinelor
Într-un cirip-cirip de graiuri luminoase
Fragede cascade şi tumult de rai deschis.
Încă puţin ş-aveau să-nceapă-n tufe smaraldine
Şi mai albe decât zorii dimineţii şi mai violet-vinoase decât înserarea stelei
Florile de liliac
Cu noaptea de mai
Şi marea lună răsărită pe o zare ca naivitatea însăşi
Pe parfumul revărsat al liliacului.
Şi mâna orbului zâmbea spre floare.
Dar eu, mi-acopăr ochii.
Căci şi tu şi creanga, dimineaţa mea de mai,
Rămâneţi ca-ntre aripi la fereastra radioasei voastre zări,
Amăgitor apropiată de alunecările luminii,
Iar pe mine, preajma depărtării voastre
Mă apleacă înspre umbră,
Pe pământul care mă aşteaptă, tot în floare,
În livada crucilor…

Ion cel singur – de Ionel Teodoreanu

„Eram în mine ca o ploaie-n noapte fără lună,
Peste cimitire.
Deodată, parcă prin picurul ulucelor de toamnă,
O vioaie mână mi-a bătut în uşă până-n inimă.
Cu tâmplele în flăcări şi în aripi am deschis.
Dar nimeni.
O castană scuturată-n prag,
Cu ochi roşcat la pândă printre genele ţepoase.
Am căzut cu fruntea-n plame
Peste crucile din mine.
Negru, timpul a-nceput din nou, cu neguri, pâcle, moine,
Când deodată a sunat fereastra dulcelui obraz din amintire
Cine a dat bună-vestire?
Şi cu lampa şi cu inima, am luminat
Luciul de sticlă rece: ochi de peşte mort.
Şi iară-iară nimeni,
Decât slabul deget lung şi ostenit, deget de apă din halatul de spital al toamnei.
M-am surpat,
Bătut de grindina ceasornicelor şi timpanelor
Iară şi iară,
Până când, intr-un pustiu de timp, târziu,
Cu-auzul năzdrăvan al celor mici
Spre cling de sănii, zbor de zmee, scoici cu tânguiri de violine în tăcerea lor
Şi goarne de cocoare,
Am sperat că a învins şi râde purpuriu în sobă
Un octombrie în must, în miere şi în soare galben.
Am fugit ca săgetat la gura sobei
Ş-am deschis-o cu zmunceala deznădejdii,
Căutând fierbintele obraz de aur orbitor.
Dar nici acolo nimenea – nimic.
Atâta doar, mormane de cenuşă
Şi întunecime găunoasa ca-n orbitele de craniu dezgropat.
M-am năruit şi mai adând în groapa mucegaielor.
Şi timpul a trecut, oprit asupră-mi, apăsându-mă,
Învineţind ciuperci pe fruntea visului.
Când iară, printr-o fluturare de perdele ale amintirii,
Ca în briza mării,
S-a dezvaluit fereastra dinspre mine,
Strania oglindă
Şi în ea am căutat o ultimă speranţă de-nsoţire.
Poate că …
O! Spaimă galbenă! Strigoi la pândă!
Tu îmi eşti părechea hărăzită? Tu, toiagul drumului de piatră?
Du-te, stimă!
Eu te lepăd, lume vitregă.
Mă lepăd şi pe mine in aceeaşi groapă.
De-ajuns.
Zic tuturora: la o parte!
- Taci, mi-am spus, cu degetul pe buze,
Căci din depărtările creştine de icoană
Cerul poate ca se-nduplecă destăinuind solia unui pas.
Copil, am aşteptat, privind prin semnul crucii,
Dar nu era decât ghiocul negru peste lancea sfântului.

De-ajuns!
Zic lumii, din Apocalipsul meu:
Aştept.
Voi sângera vecii
Până atuncea când o mână pogorâtă dinspre raza bolţii
Va cuprinde fruntea
Răcorindu-mi-o cu alt îngheţ
Şi-mi va închide ochii
Odihnindu-mi-i cu noapte.

Dumnezeu?
Oh! Nu!
Ci milostiva moarte.
Robul ei va fi atunci
Ion-cel-singur
Dus în nefiinţa lui
Ion-tot-singur,
Moartea mea.“

Pianul – de Ionel Teodoreanu

Foto © 2010 Ioana Luca

„Dintâi au venit niste oameni grei cu bocanci
        Si pasi tari în tacerea casei,
        S-au suit masiv pe scari,
Cu brate de scripete au ridicat de sub candela
        Sicriul cu flori încremenite,
        Sicriul cu mâinile mamei.
        (Dormeau delicat, albe ca neaua,
        Vecine cu luna, vecine cu steaua).
        În inima noastra a fost întuneric.
Asa, în copilarie, dupa ce ne stingea
        Lampa de seara a rugaciunii,
                     Mama spunea:
       -Acuma dormiti. Sunteti bine-nveliti.
                    Acum doarme ea.
Bine-nvelita, sub cruce, de tarâna cea grea.

Apoi, tot asa au venit niste oameni,
         Spatosi, cu sepci si bocanci,
Cu acelasi umblet masiv prin tacerea fragila a casei
         Si au dus din nou mâinile mamei
         Odata cu pianul ei,
         Legat cu frânghii, ca tâlharii.
Pianul negru, solemn, sculptat în noapte.
Când eram copil rasarea luna rurala
         Pe pragul odaii cu pianul si mâinile mamei.
Sus, pe parete, chipul de piatra si fum al rastignirii pe muzica. Beethoven.
         Eu ascultma, cu ochii rotunzi de mirare,
         Game, arpegii, Beethoven, Chopin,
                         Debussy,
         Mâinile mamei cântau…
Astfel, în ceruri de taina, zboruri si glasuri.
         Pian sau poveste, tot una,
                        Au fost.

Apoi a venit tinereta
Cu tâmpla ca alb liliacul, în vânata noapte de mai.
         -Mama (sopteam rugator), cânta-mi ceva.
         Îmi cânta confidential de încet
Cu surâsul complice al mamei pentru baiatul oleaca poet.
Ascultam la fereastra, cu tâmpla în palme,
                 Cu inima-n stea,
                 Tinereta mea!
         Unde-s mâinile mamei e poate si ea.
                 În casa e numai tacere.
         Fâlfâie parca din stele alb o perdea.
                 Fata din palidul an
                 Când eu nu voi mai fi,
Daca tu într-o casa din nou vei cânta pe un pian,
         Pe clapele alebe – ale negrului pian,
                 Beethoven, Chopin,
         Si vei simti deodata prezente straine,
                Nu te opri, -
Sa stii ca mâinile mamei din ceruri cânta prin tine.
                Iar la ferestra,
                Ranita de stea,
Viaza din nou în noaptea albastra,
                Tinereta mea.“

Meine Kunst in der Apsis

 

 

 

Am Sonntag, den 6.09.2009, um 11:00 Uhr lade ich Sie herzlich zur Vernissage ein,

in der Evangelischen Kirche in Meerbusch-Osterath

Alte Poststr. 15.

Austellungsdauer: 6.09. – 25.10.2009

Gottesdienste: sonntags 10 Uhr

Offnungszeiten der Kirche: werktags 9 -12 Uhr

www.apsiskunst.kulturserver-nrw.de 

 

On The Field – a painting by Ioana Luca

150 x 150 cm, oil on canvas

© 2009 Ioana Luca www.ioana-luca-art.com

Marilyn And Landscape – eine Arbeit von Ioana Luca

(130 x 150 cm) Öl auf Leinwand

© 2009 Ioana Luca www.ioana-luca-art.com

Adrian Pintea – eine Arbeit von Ioana Luca

50 x 100 cm  Öl auf Leinwand

Adrian Pintea (1954 – 2007)

www.adrianpintea.ro/en/biography.html

© 2009 Ioana Luca www.ioana-luca-art.com

Hristos a înviat!

Heute ist das Orthodoxe Ostern. Ich wünsche mir, dass irgendwann die Kirchen vereinigt sein werden. Ich hoffe, dass es nicht ein ganz unmöglicher Wunsch ist. Solange keine der Kirchen nachgibt, müssen wir eben zwei mal feiern.